La nouvelle fantastique

Chapitre 1

Première  soirée

Crépuscule et ennui, des visages fatigués, un long voyage et des conversations qui ne s’arrêtent pas. Daniel essaie sans succès d’éveiller mon intérêt par des remarques sur l’aspect étrange des hommes qui dorment. La fatigue qui m’envahit et le bruit écrasant des rails sur lesquels s’élance notre train m’inquiètent. Les odeurs qui s’entremêlent et les visages des gens tellement différents amplifient mon inquiétude. J’attends avec impatience notre arrivée pour pouvoir m’allonger dans mon lit qui est sûrement prêt et qui m’attend.

         J’espérais que les organisateurs de la conférence nous offrent des chambres confortables dans un hôtel de quatre étoiles, par contre ils nous ont logé dans l’internat d’un lycée. Je rêve encore de rencontrer des lycéens de mon âge pour me faire des amis. Pour le moment je suis bien heureux d’avoir pris un taxi dans lequel fonctionne le chauffage tenant compte du fait que j’ai eu tellement froid dans le train. La chaleur s’en prend à moi, je m’allonge et je commence à sommeiller. Plusieurs sentiments m’envahissent. D’une part, je suis vraiment content d’avoir été invité à cette conférence dans une belle ville pleine de lumières qui va être découverte demain après les travaux de la conférence, d’autre part, l’épuisement et la fatigue diminuent considérablement le plaisir et le contentement d’être ici. J’entends à peine la voix du jeune chauffeur qui avec son air intrigué essaie d’apprendre plusieurs choses sur le voyage que nous allons faire. Je crois que les chauffeurs de taxi sont des ressources inépuisables d’informations : dès  derniers cancans fantasmagoriques jusqu’aux résumés des œuvres psychologiques ou philosophiques. Depuis la Gare du Centre ville jusqu'à l’internat où on devait être logés nous avons appris toute l’histoire de la vie agitée du chauffeur ainsi que le bizarre historique de l’internat. A 20h30 nous sommes arrivés devant l’internat du lycée…

         Cher journal, on est resté seuls… Daniel est descendu voir le responsable de l’hébergement pour demander où se trouve le supermarché. En ce qui concerne le logement, je m’attendais à trouver une chambre où il y avait plein de garçons qui  jouent de la guitare, en criant et en inspectant les autres chambres pour faire connaissance avec les filles qui devaient être logées avec nous. Rien de tout ça …J’ai trouvé un bâtiment vide et froid. Ma soirée était complètement ratée. Je me sentais épuisé, enrhumé et embêté et je ne savais pas quoi faire dans un foyer qui ressemblait plutôt à un bâtiment détruit par la guerre et où le parquet seulement me rappelait les temps modernes.  On avait de l’eau chaude et c’était tellement bien parce que je pouvais me doucher et préparer ensuite mon sacre rituel du sommeil.

         J’étais sur le point de me coucher quand la demoiselle de la chambre voisine qui s’appela Alissa m’a invité boire une tasse de thé. Et parce que Daniel n’était pas encore rentré et je ne savais pas où le chercher, j’ai accepté l’invitation de ma voisine. On a beaucoup discuté de la sorte que j’ai oublié de boire mon thé, le prétexte pour lequel j’ai été invité. En compagnie de cette jeune fille j’ai retrouvé le plaisir et la joie des discussions diverses et variées. Peu à peu je me suis rendu compte qu’il faisait de plus en plus chaud, c’est pourquoi j’ai commencé à me enlever mes vêtements. Abasourdi par le sommeil qui me chantait déjà des berceuses et par le rhume qui m’étourdissait, j’ai décidé de boire enfin mon thé pour me réveiller. Mais le thé avait un goût amer de « je ne sais pas quelles plantes » fait qui aggravait davantage mon « état d’ivresse éveillée ». Je crois que je suis resté presque une heure cloué sur le petit escabeau et c’était lui qui me donnait la seule impression de réalité par la solidité du bois. D’un coup j’ai ressenti des vertiges et je ne pouvais plus tenir mes yeux ouverts.   

         Lorsque j’ai décidé de me remettre debout j’ai compris que je devais me rasseoir pour me concentrer et pour  essayer de répéter le geste. Et quand j’ai essayé de nouveau, je suis tombé et j’ai atterri directement sur le plancher. Lorsque j’ai voulu me redresser, j’ai ressenti une douleur aigue au dos. Alors j’ai compris que j’avais été jeté par quelqu’un sur le sol du hall dans la plus grande hâte. Au début j’ai pensé qu’on m’avait joué un tour mais lorsque je suis rentré chez moi et j’ai vu mes affaires parsemées partout dans la chambre j’ai eu peur. L’idée de ne pas avoir vu Daniel depuis quatre heures m’effrayait davantage. J’ai essayé de l’appeler plusieurs fois mais il ne me répondait pas. Ultérieurement j’ai découvert son portable parmi les vêtements de la chambre. Trop de soupçons, de craintes et de confusions … je ne pouvais pas penser clairement. Certainement je ne suis pas un courageux mais je veux comprendre ce qui s’est passé. Qui est Alissa, si elle s’appelle comme ça …, et pourquoi elle a disparu avec ma montre et mon porte-monnaie ? Je me suis réveillé par terre, mon ami Daniel n’est pas rentré et en plus il a oublié son portable dans la chambre et je ne peux pas communiquer avec lui. Je suis seul dans un immense internat où tout le monde avait disparu sans aucune trace …

Je décide d’en aller à la recherche mon ami, j’arrive sur le hall de l’étage suivant et j’aperçois une silhouette qui court d’une chambre à l’autre. Je pense rentrer chez moi mais un bruit aigu et effrayant me fait entrer dans la première chambre ouverte. Je me cache derrière la porte et j’attends tout épouvanté la suite de cette histoire … Soudain mon portable commence à vibrer pour m’annoncer que la batterie se décharge et à ce moment-là j’entends une voix qui me dit « Ssss ! ».  Je me rends vite compte que l’obscurité de la chambre cache une personne inconnue et pour me protéger je lui dis : « Ne te rapproche pas si tu veux rester en vie ! »  J’entends le bruit de ses pas et je me prépare instinctivement à le frapper … Il se déplace tellement vite que je ne réussis pas à me redresser. Je sursaute à la vue d’un visage féminin éclairé par un briquet. Ce n’est pas son corps qui me fait peur mais surtout son visage hideux qui ressemble à un fantôme. Elle me dit que son nom est Stella et que c’était  une des filles qui étaient restées dans le foyer pour ce week-end. Elle m’avait vu allongé par terre il y a une heure et c’est pour cela qu’elle s’est cachée dans cette chambre où elle est restée jusqu'à présent.

         Soudain on a entendu des coups frappés à la porte et on a décidé de monter l’escalier de secours pour entrer dans une autre chambre du foyer. On a été totalement choqué quand on a découvert dans cette autre chambre le corps de Daniel allongé par terre. Malheureusement je n’ai pas pu l’aider parce qu’on a entendu de nouveau un gros coup frappé  à la fenêtre. L’idée d’être suivi par quelqu’un qui me voulait du mal accablait peu à peu mes pensées en intensifiant mon pouls jusqu'à des battements irréguliers qui secouaient violemment mon corps et qui me faisaient perdre la raison. Je devais ouvrir la fenêtre pour résoudre l’épouvantable mystère  de cet internat une fois pour tout.  Je devais comprendre ce qui s’est passé avec moi et avec Daniel, je devais savoir où et comment a disparu Alissa, je devais apprendre qui est cette fille qui est avec moi maintenant… Je me dirige vers la fenêtre pour l’ouvrir….

Nuvela fantastică - Prima seară

Nuvela fantastică

Prima parte

Prima seară

Amurg și plictiseală, fețe obosite, călătorie lungă și discuții despre tot și toate. Încercarea lui Daniel de a-mi stârni interesul prin diverse remarci asupra aspectului caraghios al oamenilor ce dorm în tren este menită eșecului, întrucât senzația de osteneală și sunetul șinelor peste care se avântă micul nostru compartiment  în care domină tot soiul de mirosuri și feluri de oameni mă neliniștesc. Motiv pentru care aștept cu nerăbdare să ajung la destinație și să mă întind pe așternutul moale care sigur este pregătit și mă așteaptă.

         Speram ca organizatorii conferinței să ne ofere camere confortabile într-un hotel de patru stele, dar ne-au cazat într-un cămin. Mai nutresc speranța că voi întâlni liceeni cu care mă voi împrieteni. Mă bucur că am prins un taxi în care funcționează sistemul de încălzire, am înghețat în tren și acum mă întind și mă copleșește somnul. O mulțime de sentimente  mă învăluie, pe de o parte,  mă bucur că am fost invitat la această conferință, într-un oraș  frumos și plini de lumini, care urmează a fi descoperit mâine după desfășurarea evenimentului, pe de altă parte, istovirea  și epuizarea fac ca această seară să fie lipsită de culoare și de mulțumire. Se aude vocea tânărului taximetrist care, fiind intrigat de mica noastră călătorie, încearcă foarte ingenios să stoarcă din Daniel tot soiul de chestiuni și detalii pentru a suplini necesarul de informații. Personal, cred că șoferii de taxi sunt oamenii de la care  poți afla multe lucruri, de la bârfele fantasmagorice povestite cu patos de diverși pasageri până la sintezele tratatelor de psihologie sau filozofie. De la gara din centrul orașului până la căminul unde trebuia să fim cazați am aflat întregul letopiseț al vieții zbuciumate de taximetrist, precum și dubiosul istoric al căminului unde urma să locuim în următoarele zile. La 20:30 am ajuns în fața căminului.

Drag jurnal, am rămas în doi, întrucât Daniel a coborât la responsabilul de cazare a invitaților pentru a întreba unde se află magazinul alimentar. Mă așteptam la o cameră plină de băieți cântând la chitară, țipând și inspectând celelalte odăi pentru a face cunoștință cu fetele ce trebuiau să vină și să fie cazate împreună cu noi. Nimic din toate acestea. Am  găsit o clădire goală și friguroasă. Seara îmi este complet ruinată, fiind epuizat, răcit, plictisit și ajuns într-un cămin care pare a fi desprins din cronicele de război, unde parchetul reprezintă singurul indiciu al secolelor apropiate existenței mele și în care unica bucurie de a te afla este faptul că apa caldă curge, iar patul îmi este pregătit pentru a împlini sacrul ritual al somnului. Eram atât  de aproape de a săvârși doritul ritual, însă domnișoara din camera alăturată, pe care o chema Alisa, m-a invitat să îi povestesc câte ceva despre mine și să servim o cană de ceai. Oricum mă plictiseam, Daniel nu mai venea, eu nu știam pe unde este, așa că am acceptat propunerea. Discuția ce a urmat m-a prins atât de mult că am și uitat să mai servesc ceaiul, pretextul pentru care am fost invitat. Compania feminină este binevenită și chiar plăcută dacă subiectele de discuție sunt multiple și variate. În timpul discuției am simțit că în cameră se făcuse tot mai cald  de aceea încercam să mă descătușez de câte un accesoriu sau haină. Eram năucit din cauza somnului care îmi șoptea deja cântece de leagăn și din cauza răcelii care mă amețea. Am văzut atunci ceaiul și am decis să beau din el, dar ceaiul fierbinte și cu un gust ciudat, despre care Alisa spunea că e din plante, agravă și mai mult starea mea de ”trează ebrietate”. Cred că am stat mai mult de o oră pe micul taburet trăind singura senzație de realitate prin tăria lemnului pe care eram așezat. La un moment dat mi-am simțit capul cuprins de amețeală și de somnolență.

         În momentul în care am decis să mă ridic și efectiv am făcut-o, am simțit că trebuie să mă așez pe taburet pentru a mă concentra și a repeta ridicarea propriu-zisă, însă, am aterizat direct pe podea. Încercând să mă ridic de pe holul palierului, unde se pare că am fost azvârlit în cea mai mare grabă, am simțit o durere de spate. De la ideea unei farse am trecut la lucruri mai suspecte când, întorcându-mă  în camera mea, am rămas înspăimântat la vederea hainelor aruncate peste tot. Mă  neliniștea și gândul că Daniel era plecat de patru ore și nu dăduse niciun semn de viață, în pofida faptului că îl apelasem pe telefonul mobil care, după cum am descoperit, era printre hainele aruncate. Prea multe suspiciuni, idei și temeri pentru un cap care nu era în stare să gândească la rece. Dacă ar trebui să luăm în considerare curajul ca virtute, atunci pot să afirm cu siguranță că sunt un defectuos pentru că am fost amețit de o tipă pe care nu știu dacă o cheamă Alisa și care a dispărut odată cu ceasul și portmoneul meu. M-am trezit azvârlit și lepădat pe holul palierului, iar colegul meu, Daniel, a dispărut, uitându-și telefonul în cameră. Stau într-un cămin imens în care mai erau câteva persoane, dar care au dispărut între timp fără urmă. Decid să cobor pentru a-mi căuta prietenul, ajung pe holul palierului următor și observ că o siluetă fuge dintr-o cameră în alta. Încep să iau în calcul varianta de a mă întoarce, dar auzind un zgomot ascuțit și groaznic, îmi spun că nimic nu se poate întâmpla dacă intru rapid într-o cameră descuiată, oricare ar fi ea. Mă ascund după ușa închisă a camerei și aștept ceva să se întâmple, dar dintr-o dată telefonul mobil începe a vibra pentru a mă anunța că bateria se descarcă și atunci aud: ”Șșșș!” și îmi dau seama că întunecimea camerei ascunde pe cineva care sigur nu îmi poate fi prieten. Îi răspund prin: ”Să ai grijă de viața ta dacă o prețuiești, ai nevoie de ea! Orice ai avea în plan, ține-te departe de mine și să știi că orice mișcare în plus te costă viața!” Aud cum foșnetul se apropie de mine și instinctiv mă pregătesc să lovesc, însă umbra necunoscutului se mișcă atât de rapid că nici nu observ cum amuțește. Tresar la vederea unei fețe de femeie  luminate de o brichetă. Nu mă sperii de mișcare, ci de arătarea hidoasă a feței cu umbre mortuare și aspect de stafie. Îmi spune că numele ei este Stela și că este una dintre fetele râmase în week-endul acesta  în cămin. M-a văzut cum eram lungit mai devreme pe podea, de aceea s-a ascuns în această cameră și a rămas aici până acum.

Deodată am auzit bătăi în ușă și am decis să urcăm pe scara de incendiu un etaj și să intrăm pe ușa balconului într-o altă încăpere. Am rămas de-a dreptul tablou văzându-l acolo, pe parchetul camerei de la etajul trei, pe Daniel, lungit și învinețit la degete, dar nu am avut timp să-l ridic pentru că cineva a ciocănit la geam. Faptul că ne urmărea cineva și că ne căuta pentru a ne face rău mi-a copleșit gândurile, mi-a întețit pulsul până la bătăi neuniforme care îmi zguduiau tot trupul și îmi întunecau ochii. Trebuia să deschid pentru a rezolva odată și pentru totdeauna misterul înfricoșător al acestui cămin, trebuia să înțeleg ce s-a întâmplat cu mine și cu Daniel, trebuia să înțeleg ce s-a întâmplat cu Alisa, trebuia să aflu cine este fata de lângă mine, trebuie să deschid geamul...

Traduction du chapitre roumain

9 heures trente

L’avion a décollé et je me suis réveillée seule dans une foule de personnes inconnues, loin de la maison.

La pensée que je ne connaissais rien sur le lieu  où j’allais, sur la langue, l’idée que j’allais me trouver seule dans ce voyage m’effrayaient. Je me suis rendu compte trop tard que les choses étaient assez graves et que je risquais ma vie. J’ai commencé à pleurer et j’ai senti que ce psychopathe était devenu une sorte tumeur, de maladie. Il voulait que nous jouions? Nous allions jouer. Mais cette fois-ci nous allions le faire selon mes règles.

L’avion a atterri et je me suis préparée de descendre. L’hôtesse s’est approchée de moi et m’a donné la photo de Caleb. Elle m’a dit que je l’avais oubliée sur la chaise. Elle m’a regardée inquiète et j’ai senti qu’il y avait quelque chose qui ne marchait pas. J’ai retourné la photo de Caleb et j’ai lu : « 34, rue de l’Indépendance ».

J’ai descendu en vitesse l’escalier, je me suis dirigée vers un taxi. Je suis montée et la première intention était de montrer au chauffeur l’adresse sur le verso de la photo.

Sans savoir s’il me comprenait ou pas, j’ai continué à le regarder avec insistance. Il a démarré et m’a conduite vers l’adresse.

Le chauffeur a arrêté la voiture, il m’a regardée et je me suis rendu compte que nous étions arrivés à la destination. Il a arrêté  l’appareil et il m’a dit le prix du voyage. Je lui ai donné 10 euros, il m’a fait un signe que quelque chose n’était pas en règle. Il voyait que j’étais confuse, mais il a accepté l’argent.

Je suis descendue de la voiture, j’ai regardé autour de moi et j’ai observé un grand  bâtiment. Je pensais que c’était le lieu ou je devais arriver, c’était un hôtel. Tout me semblait bizarre, mais  en espérant apprendre la vérité, j’ai décidé d’entrer.

À la porte du bâtiment, il y avait deux hommes devant de moi. J’ai observé  qu’ils me connaissaient et qu’ils savaient mon nom aussi. Ils ont pris gentiment mes bagages et ils m’ont conduite vers la réception.

- Bonjour, mademoiselle Misson! Vous avez réservé la suite, au 12ème étage.

- Bonjour. Vous pourriez me dire qui a fait la réservation?

- Désolé, mais le monsieur qui a fait la réservation a préféré que son identité reste anonyme. Nous pouvons seulement vous dire que cette réservation a été faite il y a deux semaines.

Je suis accompagnée à la suite par les deux hommes. J'arrive devant la porte, j’entre dans la chambre et je remarque le rayon de soleil reflété dans ma garde-robe. Je me dirige vers la fenêtre et j’aperçois quelqu’un qui me fait signe avec un miroir. Je sens l'adrénaline dans mes veines, je jette mon sac sur l'épaule et je cours vers la porte, je l'ouvre et je me dirige vers la sortie, puis directement vers la destination. Je regarde à gauche et à droite en cherchant un passage. Mais je ne vois rien. Malgré les voitures qui roulent à toute vitesse, je traverse la rue et brusquement je me trouve devant le bâtiment.

Je me heurteà un homme robuste, sous 40 ans, avec de grandesépaules, aux cheveux blonds, bouclés. Il me regarde dans les yeux et et me prend par le bras.J’aurais voulu m’arracher de sa main, mais la curiosité est plus forte que la peur. Sa voix très sûre me dit: "Retourne à la chambre d'hôtel et ouvre l'enveloppe sur la table de nuit! Sois prudente ! "Je reconnais son visage, même si je suis sûre que nous ne nous sommes jamais rencontrés avant. Ma respiration devient rapide et superficielle. Je sens mon pouls en alerte. Comment? Qu’est-ce qu’il a dit? Je me sens encouragée et je me rends compte que c'est précisément l'homme de la photo avec Caleb. Tournant la tête pour demander une explication, je me rends compte qu'il a disparu, comme si quelqu'un l'avait suivi. Sans hésiter, je fais ce qu’il m’a dit. J'arrive dans la chambre, je me dirige directement vers la table de nuit. Je prends l'enveloppe et je m'assure que je suis seule et que personne ne me voit. J'enlève mon sac à dos et je m’assois sur le lit. Je suis très curieuse d’apprendre ce qui se cache dans l'enveloppe, j'ai l'intention de l'ouvrir, mais, soudain, j'entends des pas précipités qui s’approchent. Instantanément, je mets l'enveloppe dans le sac et reste immobile. Dans mon âme, je sais que je fais une erreur, que je dois agir avec plus de prudence, mais je ne suis déjà plus capable d'initier un plan.

Tout d’un coup, trois hommes  sont entrés dans la chambre. Ils étaient grands, sérieux, musclés, au regard froid et pénétrant.

Ils m’étaient tous inconnus.

-Tu veux que nous jouions ? Nous allons jouer !dit un homme qui est apparu derrière les trois.

J’étais effrayée et confuse. Qu’est-ce qu’ils voulaient? Que cherchaient-ils?

Comment se faisait-il qu’ils  me connaissaient? Ma respiration est devenue plus profonde et plus silencieuse quand j’ai vu l’homme qui avaitprononcé ces paroles. Je ne pouvais pasy croire !L’homme était grand, brun,je n’ai pu reconnaître la couleur de son œil gauche, car l’autre était recouvert d’une couche de peau.

Le visage de l’homme était détruit, la peau était ridée sur le côté droit du visage, comme si l’œil droit essayait de sortir à la lumière.

Le danger était toujours plus proche de moi avec chaque pas que je faisais. Je ne peux même pas réfléchir, pas à cause de la soif de la vérité, mais à cause de la pression mise sur mes épaules.

- Qui cherchez-vous?

-Je suis Evil,ma chérie! C’est toi la clé vers ce que je cherche !

-Mais, que cherchez-vous plus exactement ?

- Avant qu’il ne meure, ton ami, Freddy, ne t’a pas annoncé que tu seras cherchée pour me donner ce qui me revient de droit ?

-Tu as connu Freddy?

-Oui,c’est à cause de lui que j’ai cette apparence.

- Qu’est-ce qui s’est passé?

-Tu dois le savoir! Moi et Freddy, on a travaillé ensemble. Les conflits ont éclaté parce qu’il n’avait pas respecté l’accord.

- ça suffit ! Prenez la fille et dirigez-vous vers la fabrique.

-Quoi ? Où ça?Pourquoi  vous m’y emmenez ?

-Parce que tu as des preuves quipourraient me tuer.

-Quelles preuves?

-La serviette et le CD que Freddy t’a confiés.

-Quel CD ?

-Tu vas te convaincre bientôt, quand tu vas être obligée de me dire où se cache ce CD-là.

-Je ne connais aucunCD, je n’ai reçu aucune preuvequi te détruise.

Au moment où les trois hommes se sont emparés de moi,je n’ai plus senti mes jambes. Mon cœur battait de plus en plus fort. Effrayée ettoute tremblante, je suivais les trois hommes vers une voiture noire. On a démarré en toute vitesse.

De quoi je m’étais mêlée? Je ne devais pas venir en Roumanie. Comment est-ce que je suis arrivée dans cette situation ? Je suis si confuse, je me sens épuisée et cette situation  m’effraie. Qu’est-ce que je cherche dans cette voiture ? Qu’est-ce qu’ils veulent ces hommes de moi ?

Si j’avais à qui demander de l’aide!... Caleb, où es-tu maintenant que j’ai besoin de toi? 

Le chauffeur freine brusquement, je heurte ma tête contre la chaise devant moi et cela me fait revenir à la réalité. Nous nous sommes arrêtés à un feu rouge. Le regard inquiet du chauffeur m’attire l’attention, et il inquiète les deux hommes aussi. Le chauffeur accélère et tourne à gauche et l’homme à côté de moi regarde derrière lui. Au même moment je tourne mon regard dans la même direction et j’observe une voiture qui s’approche de nous en toute vitesse. Je regarde attentivement le chauffeur  de  cette  voiture-là. C’est la même personne qui m’a donné l’enveloppe! Il me fait des signes désespérés de la main, et je comprends que je dois protéger ma tête. J’entends le son d’une explosion et tout de suite après, la voiture dérape en heurtant un pilier au bord de la rue.     

Il fait si sombre et si froid !

Un rayon de lumière entre les nuages éclaire l’endroit et je le reconnais, c’est le pont où je me rencontrais avec  Freddy ! La pluie froide me paralyse les muscles qui, malgré mes tentatives, ne veulent plus bouger.  Dans la même lumière j’aperçois une silhouette qui me sourit et accélère le rythme de mon cœur, qui me dégourdit… et je me réveille. 

J’essaie que me lever, mais, malgré mes efforts, je ne réussis pas. Je sens la présence d’une personne qui m’aide. Elle me demande si je vais bien et sans attendre  ma réponse, elle me conduit en hâte vers sa voiture. Derrière nous j’entends les cris des gens d’Evil nous suivent. Dès que je suis montée dans  la voiture, nous partons en vitesse, laissant les trois hommes derrière nous.

Je respire allégée, je regarde autour de moi, je vois une personne tout aussi  inconnue mais familière quand même et je lui demande :

-Qui êtes-vous? Vous me connaissez? Pourquoi vous  m’aidez ?

-Je suis David, tu peux me faire confiance !

-Mais, où va-t-on ?

- On va être en sécurité, sois tranquille ! On y arrive tout de suite !

15 minutes plus tard, il me dit qu’on y est arrivés et qu’on  doit descendre !                                                                                  

Je descends de la voiture et même si je ne le connais pas, il me semble un homme de confiance.J’essaie d’apprendre le plus de chose sur lui, mais tout ce qu’il me dit est qu’on doit nous cacher.Il me prend par la main et on court vers un immeuble. Il m’était complètement étranger. Je ne savais pas ce qu’il allait se passer.                                                                                                                                                              

        Nous entrons dans l’immeuble et d’après la façade, je constate que c’est un théâtre.Il y avait des milliers de questions pour lesquelles je n’avais aucune réponse.Je me demandais: “Pourquoi il m’aide, ce monsieur ? Pourquoi il m’a amenée ici ? Qu’est-ce qui se passe vraiment?                                                                                           

On descend sous la scène et l’obscurité de l’endroit me rappelle les de terreur auxquels Evil m’a soumise.Il m’apporte une chaise en me disant de m’asseoir.

      Il allume l’ampoule et je vois qu’il se dirige vers moi avec une trousse de premiers secours et le premier instinct est de m’écarter.                                                                                                                        

- Je t’ai dit d’avoir confiance en moi ! Je ne te ferai aucun mal ! Je ne veux que t’aider !

-Dis-moi, qui es-tu ? Pourquoi tu m’as amenée ici ? Pourquoi justement dans cet endroit ?

   - Aie patience !Je te dirai tout ce que tu veux savoir, mais tout d’abord on doit soigner tes blessures.

       Je le regarde dans les yeux et j’y vois de m’aider. Je le laisse me soigner, en réfléchissant à ce qu’Evil m’avait dit à l’hôtel !Qu’est qu’il a voulu donc me dire ?C’est la vérité ?                           

Une fois mes plaies pansées, David s’assied sur une chaise et ne dit rien pendant 10 minutes. J’attends qu’il me réponde aux questions,mais rien.Il se tait !Mais, brusquement il me regarde, s’approche de moi et me dit :

-Je suis David, comme tu le sais déjà et je veux t’aider.

- Pourquoi veux-tum’aide ? Comment ça se fait que tu me connais ?

-Je ne te connais pas, mais j’ai le devoir de t’aider et de m’assurer que tu es en sécurité.

-Tu connais Caleb ?

-Oui, je le connais. Je connais aussi Freddy et Evil.

- Comment? Quel est ton rapport avec eux? Où est Caleb?

- C’est compliqué! On était amis. Quant à Caleb, ne lui fais pas confiance, c’est notre ennemi. Caleb complote avec Evil.

-Quoi ? Caleb ? Nous sommes amis, il ne me trahirait pas.

- Fais-moi confiance!Tout est vrai !

 -Maintenant, j’ai compris que tout avait du sens et qu’Evil a appris de Caleb mon désir de venger Freddy.

-C’est vrai ce qu’Evil m’a dit ? Freddy a été impliqué dans des affaires illégales ?

- Oui,c’est vrai,nous avons tous été impliqués. C’est moi qui les ai attirés dans cet ennui, je me sens coupable pour la mort de Freddy, je veux me venger contre les deux pour tout ce qu’ils ont fait, même si je risque d’être arrêté moi aussi.

-Quelest le rapport entre Caleb et la mort de Freddy ? Il a été impliqué lui aussi?

-Non, mais il nous a trahis ! Il est trop faible pour assumer la culpabilité…

-Donc c’est vrai...J’ai vécu à côté d’un homme que je ne connaissais pas vraiment.Il m’a menti tout le temps, je ne peux pas croire à mes yeux !

-On n’a pas de temps pour ça maintenant. Tout ce que tu dois savoir c’est qu’il t’a aimée et qu’il a voulu que tu sois en sécurité.

-Evil parlait d’un CD ! De quoi s’agit-il ?

-Freddy a laissé des preuves qui incriminent Evil de toutes les illégalités qu’il a commises, en espérant que notre punition sera plus petite. Mais Evilnous a devancés...

-Où est ce CD-là ?

- Je ne sais pas, je sais juste qu’il est dans une mallette qui s’ouvre avec un code…Tu es la clé vers ce code-là !

- Je ne sais pas de quoi tu parles, Freddy ne m’a rien dit !

-Mais il m’en a parlé ! Il m’a dit que ce code est formé de trois chiffres et qu’il est inscrit sur le dernier cadeau qu’il t’a offert.

-Le dernier cadeau que Freddy m’a fait est cette bague ! Comment pourrait-elle être la clé de quelque chose de si important ?

- Donne-la-moi un peu, je veux la vérifier !

Je lui donne la bague et je vois qu’il la regarde attentivement. Je brûlede l’impatience d’apprendre la vérité et de l’impatience de voir cecauchemar se terminer. Je ne sais pas, je ne sais pas ce que je veux, mais je suis consciente que tout est très compliqué.

- Voilà le code...585... le poinçon de la bague !

-Et maintenant qu’est-ce qu’on fait ?

-Nous allons chercher la serviette. Il faut la trouver avant Evil. Ce maudit ne doit pas nous échapper.

- Nous ne savons pas où se trouvecette mallette-là.Comment nous allons la trouver ?

-Je ne sais pas ! Mais Freddy a laissé cette enveloppe pour une raison, avec un but.Tu l’as encore ?

- Oui, j’ai l’ai! Mais tu ne me l’as pas dit, comment ça se fait que tu savais que j’allais venir en Roumanie ? Comment tu as appris le plan d’Evil ? Pourquoi m’as-tu laissé l'enveloppe sur la table de nuit?

-      C’étaitle désir de Freddy, il m’a demandé de te la donner quand tu seras en danger. C’est peut-être un indice qui nous aidera à trouver le CD. Nous n’avons pas d’autre indice, nous devons allervers la voiture. Je suis sûr que nous y trouverons quelque chose de très utile.

-      Comment as-tu appris que je viendrais en Roumanie? Comment a-t-il anticipé que je serais en danger?

-      Je ne pourrais pas te donner une réponse, je ne sais pas quel a été le but de Freddy non plus, mais je suis sûr que nous devons partir d’ici; nous restons trop longtemps sous la scène et ça pourrait être suspect, nous devons nous en aller!

-      Mais où? Je ne connais pas l’endroit sur la photo. Il te semble connu?

-      Mmmm, il semble être un cimetière de voitures. Oui, c’est à la périphérie de la ville.

David semble être très sûr, il est calme et cela me rassure, il m’apporte un plus sécurité. J’ai finalement trouvé une personne à laquelle je peux me confesser. Cependant, je ne peux pas avoir assez de confiance en lui. Il m’a parlé  sincèrement et m’a éclairée, je suis sortie de l’état qui semblait s’emparer de moi. Le désir de connaître la vérité augmente en moi au fur et à mesure que je m’approche à pas sûrs, avec David, de la découverte des actions maléfiques commises par Evil.

Soudain, j'entends des voix s'approcher de la scène. Effrayée, je regarde David qui me dit :

 - Sortons par la porte derrière la scène !

 -Où donne-t-elle ?

 -Vers sortie du théâtre. Il faut se dépêcher ! David ouvre la porte à la hâte. Je prends mon sac et je le suis.Je tourne la tête et j’aperçois que ces personnes-là descendent l’escalier principal, donc je m'empresse de rejoindre David. Il me donne la main et je me lève sur la plate-forme derrière la scène. David ouvre la porte et on sort du théâtre. Nous arrivons à l’arrêt et attendons le tram.

- Il arrive, on va monter !

En descendent du tramway je vois  une image terrifiante: une brise fraiche traverse le désert de la nuit et les voitures se perdent dans l’obscurité de la nuit. Tout semble être retiré d’un film d’horreur dont je suis le protagoniste.

-Nous devons trouver la voiture, tu as les clés?

-Attends…j’ai trouvé! Comment nous reconnaissons la voiture?

- Tout simplement!

David appuie sur la touche de l’obturateur et soudain nous entendons un bruit venant de derrière.

-Simple, non?

Il me regarde content et je me dirige vers l’endroit où il s’est produit  le bruit. J’ouvre la porte de la voiture et je commence à chercher dans la boite à gants, sous les sièges, mais je ne trouve rien.

-David! Je n’ai rien trouvé! Tu as cherché dans le coffre?

-Oui, il n’y a rien. Tu as trouvé les documents?

-Bien sûr! Les documents… où pourraient-ils être?

-Le parasol!

Je l’ai regardé, j’ai cherché à l’intérieur et j’ai trouvé un portefeuille avec les documents. Quand je l’ouvre je suis stupéfaite, parce que sur ce document est précisée l’adresse du propriétaire, c’est-à-dire moi.

-David, tu connais la rue Hilcea?

-Oui, je crois. Pourquoi tu me poses cette question?

-J’ai trouvé les documents de la voiture et elle est inscrite sur mon nom, c’est une adresse aussi! On doit aller là bas!

Partea a II-a

Partea a  II-a                                              

Ora 9:30.

Avionul a decolat şi m-am trezit singură într-o mulţime de oameni necunoscuţi, plecată departe de casă. Mă înspăimântă gândul că nu cunosc absolut nimic despre locul în care pornesc, despre limbă şi că mă voi trezit singură pe drumuri. Prea târziu am realizat că lucrurile sunt atât de grave și că-mi risc viața. Am început a plânge și am simțit că acest psihopat s-a transformat într-o tumoare, într-o maladie. Vrea să ne jucăm? Ne vom juca! Doar că de acestă dată o vom face după regulile mele.

Avionul a aterizat și mă pregătesc să cobor. Stewardesa se apropie de mine și îmi dă poza lui Caleb, îmi spune că am uitat-o pe scaun. Ea mă privește îngrijorată și simt că ceva nu este în regulă, întorc poza lui Caleb și văd: ” 34, str. Independenței”.

Cobor în grabă scările, mă îndrept spre un taxi. Intru și prima mea intenție este să îi arăt șoferului adresa de pe spatele fotografiei; Neștiind dacă mă înțelege sau nu continui să-l privesc cu insistență. Aceste pornește mașina și mă conduce spre adresă.

Șoferul oprește mașina, mă privește și eu îmi dau seama că am ajuns la destinație. Oprește aparatul și îmi spune prețul călătoriei, scot 10 eu, îmi face semn că ceva nu este în regulă. Vede că sunt confuză, însă îmi acceptă banii.

Cobor din mașină, privesc în jur și observ o clădire înaltă. Cred că este locul unde trebuia să ajung, este un hotel. Totul mi se pare ciudat, însă dorind să aflu adevărul decid să intru.

La ușa clădirii mă întâmpină doi bărbați. Observ că-mi cunosc numele și pe mine implicit. Ei fiind amabili, îmi iau bagajul și mă conduc spre recepție.

-Bună ziua, domnișoară Misson! Aveți rezervat apartementul rezidențial, etajul 12.

-Bună ziua. Îmi puteți spune de către cine a fost făcută rezervarea?

-Îmi pare rău, dar domnul care a făcut această rezervare a preferat ca identitatea lui să rămână anonimă. Putem să vă spunem doar că acestă rezervare a fost făcută acum două săptămâni.

Sunt condusă în cameră de către cei doi bărbați. Ajung în fața camerei, iar aceștia îmi deschid ușa.

Intru în cameră și observ cum raza soarelui se oglindește în dulapul meu. Mă îndrept spre geam și observ că cineva îmi face semn cu o oglindă. Adrenalina îmi răbufnește în vene, arunc rucsacul pe un umăr și alerg cu viteză spre ușă, o deschid și mă îndrept cu pași iuți de-alungul coridorului spre scările ce duc la ieșire.

Imediat ce picioarele mele ating șoseaua, mă orientez direct spre destinație.  Mă uit în stânga și în dreapta căutând cu ochii o trecere pentru a putea traversa drumul. Dar nu zăresc nimic. În ciuda mașinilor ce trec cu o viteză ucigătoare, îmi fac curaj să traversez și deoodata mă trezesc în fața blocului simțindu-mă ușurată.

Dintr-o dată mă ciocnesc cu un bărbat voinic, sub 25 de ani, cu umeri lați, cu părul blond-cenușiu căzându-i buclat pe frunte. Mă privește drept în ochi și cu o mișcare bruscă mă prinde de braț. Aș fi vrut să mă smulg din mâna lui, dar curiozitatea e mai puternică decât frica. Vocea lui foarte sigură îmi spune: „Întoarce-te în camera de la hotel și deschide plicul de pe noptieră! Fii prudentă!”. Recunosc chipul! Deși sunt sigură că nu ne-am mai întâlnit niciodată până acum.

  Respirația îmi devine rapidă și superficială. Îmi simt pulsul zvâcnind. Cum? Ce-a spus? Sunt cuprinsă de o senzație de încurajare și îmi dau seama că acesta este exact bărbatul din fotografia cu Caleb. Întorcând capul să-i cer explicații, sesizez că a disparut ca și cum ar fi urmărit de cineva. Fără a mai sta pe gânduri, îi urmez cu nedumerire spusele.

Ajunsă în cameră, mă îndrept direct spre noptieră. Iau plicul în mână și asigurîndu-mă că sunt singură și nu mă poate vedea nimeni, îmi scot rucsacul din spate și mă așez pe pat. Cu o profundă curiozitate de a afla ce se ascunde în plic, intenționez să-l deschid...Dar! Deodată aud niște pași grăbiți apropiindu-se. Instantaneu pun plicul în rucsac și rămân nemișcată.

Undeva în adâncul meu, știu că fac o greșeală, că ar trebui să mă port cu mai multă prudență, dar mintea pare să mi se fi încețoșat și nu sunt în stare să inițiez nici un plan.

În cameră dau buzna trei bărbați. Erau înalți, serioși, bine făcuți și privirea lor era rece și pătrunzătoare. Toți îmi erau necunoscuți.

-Vrei să ne jucăm? Ne vom juca! Zise un bărbat, care apare din spatele celor trei.

Eram speriată și confuză. Ce vor? Ce caută? De unde mă cunosc?

Respirația mea deveni din ce în ce mai profundă și silențioasă când am văzut omul care rostise aceste cuvinte. Nu îmi venea să cred. Omul era înalt, brunet, culoarea ochilor nu am putut-o recunoaște decât după ochiul stâng deoarece celălalt era acoperit de un strat de piele. Fața omului era distrusă, pielea era încrețită pe partea dreaptă a feței, iar ochiul drept parcă încerca să iasă la lumină.

Cu fiecare pas ce îl făcea simțeam că pericolul era din ce în ce mai aproape de mine. Nici nu pot să gândesc, nu din cauza setei de adevăr, ci din cauza presiunii pusă pe umerii mei.

-Pe cine căutați?

- Eu sunt Evil scumpete! Pe tine, tu ești cheia spre ceea ce caut!

-Dar ce căutați mai exact?

-Prietenul tău, Freddy, nu te-a înștiințat înainte să moară că vei fi căutată pentru a-mi da ceea ce mi se cuvine?

-L-ai cunoscut pe Freddy?

-Da, din cauza lui arăt așa cum mă vezi.

-Cum ți s-a întâmplat asta?

-Tu trebuie să știi. Eu și Freddy am lucrat împreună. Odată ce acesta nu a respect înțelegerea, au izbucnit conflicte.De ajuns! Luați fata și mergeți spre fabrică!

-Ce? Care loc? De ce să mă luați pe mine?

-Pentru că deții dovezi care m-ar putea ucide.

-Ce dovezi?

-Servieta și CD-ul care ți l-a lăsat Freddy în grijă.

-Ce CD?

-Te vei convinge curând, atunci când vei fi nevoită să-mi spui unde se ascunde acel CD.

-Nu știu despre nici un CD, nu am primit nici o dovadă care ți-ar putea aduce sfârșitul.

Cei trei bărbați au pus mâinile pe mine și pe loc am simțit că mi se înmoaie picioarele, inima bătea din ce în ce mai tare, cu frica în sân și cu tremurul în tot corpul, pas cu pas, mergeam după cei trei bărbați care m-au condus la o mașină neagră. Cu un zgomot puternic, aceasta a pornit.

În ce încurcătură m-am băgat? Nu trebuia să vin în România. Cum am intrat în acesta situația? Sunt atât de confuză, mă simt epuizată, iar acestă situația mă sperie. Ce caut eu în această mașină?Ce vor acești oameni  de la mine? Dacă aș avea cui să-i cer ajutorul!

Caleb , unde ești acum când am nevoie de tine?

Șoferul  pune brusc  frână și lovitura cu capul  de scaunul din față mă trezește la realitate. Ne-am oprit la un semafor . Privirea neliniștită a șoferului  îmi atrage atenția, iar acest lucrul îi neliniștește și pe ceilalți doi bărbați. Șoferul accelerează și  virează la stânga ,după care cel lângă mine se uită în spate. Îmi întorc automat privirea în aceiași direcție cu a lui și observ o mașină care se aproprie cu viteză de a noastră.

Arunc o privire atentă asupra șoferului acelei mașini. E aceeași persoană care mi-a dat plicul!!Acesta disperat îmi face semne cu mâna , înțelegând că trebuie să-mi adăpostesc capul. Imediat după ce fac acest lucru ,aud sunetul unei explozii. În următoarea clipă ,mașina derapează, lovind un stâlp de pe marginea străzii.

E atât de întuneric și e frig! O  rază de lumină dintre nori luminează locul și-l recunosc, e podul unde mă întălneam cu Freddy! Ploaia rece îmi paralizează muschii, care în ciuda încercărilor mele  nu vor să se miște. Zăresc o siluetă conturată de aceiași sursă de lumină,care îmi zâmbește larg și îmi accelerează ritmul inimii ,care mă dezmorțește… și mă trezesc.

Încerc să mă ridic ,dar în ciuda eforturilor nu reușesc. Simt prezența unei persoane, care mă ajută. Mă întreabă dacă sunt bine și ne mai așteptând răspunsul meu ,mă conduce-n grabă spre mașina lui. În spatele nostru se aud strigăte ,oamenii lui Evil sunt pe urmele noastre. Imediat ce am urcat în mașină pornim cu viteză ,lăsându-i în urmă pe cei trei băarbați.

Răsuflu ușurată , privesc la cel de lângă mine, o persoană la fel de necunoscută ,dar totuși familiară și-l întreb:

-Cine ești?Mă cunoști? De ce mă ajuți?

-Eu sunt David , poți avea încredere în mine!

-Dar unde mergem?Vom merge într-un loc unde vom fi în siguranță, acum liniștește-te!Vom ajunge imediat!

După 15 minute ,îmi spune că am ajuns și că trebuie să coborâm!

Cobor din mașină și chiar dacă nu-l cunosc ,  îmi pare că este un om de încredere. Încerc să aflu cât mai multe lucruri despre el, dar tot ceea ce-mi spune este că trebuie să ne ascundem. Mă ia de mână și  începem să alergăm spre o clădire. Acel loc spre care ne îndreptam îmi era cu totul necunoscut. Nu știam ce mi se va mai întâmpla.

Intrăm în clădire și după felul în care arată îmi dau seama că este un teatru, dar în mintea mea erau mii și mii de întrebări la care nu aveam nici un răspuns. Mă întrebam : ”De ce acest domn mă ajută? De ce m-a adus în acest loc? Ce se întâmpla de fapt?”.

Coborâm la subscenă, iar întunericul ce cuprindea locul,  îmi amintea  de clipele de groază la care m-a supus  Evil. Îmi aduce un scaun, spunându-mi să mă așez. Aprinde becul și văd că se îndreaptă spre mine cu o trusă de prim-ajutor, iar primul instinct pe care-l am este să mă feresc.

-Ți-am spus să ai încredere în mine! Nu-ți voi face niciun rău! Vreau doar să te ajut!

-Spune-mi cine ești? De ce m-ai adus aici? De ce tocmai în acest loc?

-Ai răbdare! Îți voi spune tot ceea ce vrei să știi, dar mai întâi trebuie să-ți tratez rănile!

Mă uit în ochii lui și văd  în ei intenția de a mă ajuta. Îl las să mă îngrijească, gândindu-mă la ceea ce mi-a zis Evil la hotel! Ce-a vrut să-mi spună oare? Oare e adevărat? După ce David îmi bandajează rănile, se așează pe un scaun și timp de 10 minute nu spune nimic. Aștept să-mi răspundă la întrebări, dar nimic. Tace! Dar, deodată,  se uită la mine , se aproprie și îmi spune:

-Sunt David, după cum bine știi și vreau să te ajut!

-De ce să mă ajuți? De unde mă cunoști?

-Nu te cunosc, dar am datoria de a te ajuta și de a mă asigura că ești în afara oricărui pericol.

-Îl cunoști pe Caleb? De ce erai în poză cu el?

-Da, îl cunosc! Îl cunosc și pe Freddy , la fel cum îl cunosc și pe Evil!

-De unde? Ce legătură ai tu cu ei? Unde e Caleb?

-E complicat! Am fost prieteni , cât despre Caleb, nu e ceea ce pare, e dușmanul nostru. Caleb e mână în mână cu Evil.

-Poftim? Caleb? Suntem prieteni, nu m-ar trăda.

-Ai încredere în mine! Totul e adevărat!

Acum mi-am dat seama că totul are sens și că Evil a aflat de dorința mea de-al răzbuna pe Freddy, doar de la Caleb.

-E adevărat ce mi-a spus Evil? Freddy a fost implicat în afaceri ilegale?

-Da, e adevărat...Toți am fost. Eu i-am atras în mizeria asta...mă simt vinovat pentru moartea lui Freddy...vreau să mă răzbun pe amândoi pentru ceea ce au făcut, chiar dacă risc să fiu și eu închis.

-Ce legătură are Caleb cu moartea lui Freddy? A fost și el implicat?

-Nu, dar ne-a trădat! E prea slab încât să-și asume vinovăția...

-Deci e adevărat...Am stat lângă un om pe care de fapt, nu-l cunoșteam. M-a mințit tot timpul! Nu-mi vine să cred!

-Nu e timp de asta acum, dar tot ceea ce trebuie să știi este că te-a iubit, a vrut doar să fii în siguranță!

-Evil vorbea despre un CD! Despre ce e vorba?

-Freddy a lăsat dovezi,  care îl încriminează pe Evil de toate ilegalitățile pe care le-am comis, sperând că pedeapsa noastra va fi mai mică. Însă Evil ne-a luat-o înainte...

-Unde este acel CD?

-Nu știu!Știu doar că este într-o servietă care se deschide cu un cod...Tu ești cheia spre acel cod.

-Nu știu despre ce vorbești, Freddy nu mi-a spus nimic...

-Dar  mi-a spus mie! Mi-a zis că acel cod e format din 3 cifre și că este inscripționat pe  ultimul cadou pe care ți l-a dat.

-Ultimul  cadou pe care mi l-a dat Freddy este acest inel! Cum poate acest inel să fie cheia spre un lucru atât de important!?

-Dă-mi-l puțin! Vreau să-l verfic!

Îi dau inelul și văd că se uită atent la el. Arde în mine nerăbdarea...nerăbdarea de a afla adevărul sau nerăbdarea de a se termina odată acest coșmar!? Nu știu! Nu știu ce vreau, dar sunt conștientă că totul este foarte complicat.

-Uite, acesta este codul...585...ștanța inelului.

-Și acum ce facem?

-Mergem în căutarea servietei...trebuie să o găsim înaintea lui Evil. Nenorocitul ăla nu trebuie să scape!

-Nici nu știm unde se află acea servietă! Cum o s-o găsim?

-Nici eu nu știu Dar Freddy a lăsat acel plic cu un motiv, cu un scop! Îl mai ai?

-Da , îl mai am! De ce mi-ai lăsat plicul pe noptieră?

-A fost dorința lui Freddy, acesta m-a rugat să ți-l dau în momentul  în care vei fi în pericol. Poate e un următor indiciu spre găsirea CD-ului. Alt indiciu nu mai avem, trebuie să pornim spre mașină, sunt sigur că acolo vom găsi ceva de mare ajutor.

-De unde a știut că voi veni în România? De unde a prevăzut că mă voi afla în pericol?

-Nu aș putea să-ți dau un răspuns, nici eu nu știu care a fost scopul lui Freddy, dar știu sigur că trebuie să plecăm de aici; stăm de prea mult timp sub scenă și ar putea fi suspect, trebuie să plecăm.

-Dar unde? Nu știu locul din poză. Îți pare cunoscut?

-Mmm, pare a fi un cimitir de mașini. Da, e la periferia orașului.

David pare a fi foarte sigur, este calm și acest lucru mă liniștește, îmi aduce un plus de siguranță. În sfârșit am găsit o persoană căreia pot să mă destăinui, totuși nu pot să am destulă încredere în el.

Mi-a vorbit sincer și mi-a alungat nelămuririle, am ieșit din starea care părea să pună stăpânire asupra mea. Dorința de a cunoaște adevărul crește în mine pe măsură ce mă apropii cu pași siguri, împreună cu David, spre elucidarea faptelor diabolice săvârșite de către Evil.

Deodată aud cum niște voci se apropie de scenă. Privesc speriată spre David. Acesta îmi captează privirea.

-Să ieșim pe ușa din spatele scenei!

-Unde duce?

-Spre ieșirea laterală a teatrului. Trebuie să ne grăbim!

David deschide ușa în grabă. Îmi iau rucsacul și îl urmez. Întorcând capul observ că acele persoane coboară scara principală, astfel mă grăbesc să-l ajung pe David. Acesta îmi dă mâna și mă ridică pe platforma din spatele scenei. David deschide ușa și ieșim din teatru. Ajungem la stație și așteptăm tramvaiul.

-E acesta ce se apropie, să urcăm!

Mă așez pe un scaun din spatele tramvaiului. Observ că prezența mea atrage tot mai multe priviri, acestea sunt destul de reci și simt o tulburare care mă cuprinde. Sunt străină între străini...

Drumul de la teatru spre perferie mi s-a părut lung și capul mi s-a împlut cu diferite gânduri, multe veneu și plecau, însă gândirea mea era îndreptată spre ceea mă va aștepta.

Observ că nu se mai află nimeni în tramvai, suntem singuri și mergem în bezna nopții. David tace de ceva timp și am impresia că ceva îl macină, arăta îngândurat.

-Pregătește-te, la următoarea stație coborâm.

Tramvaiul se oprește și ușile se deschid,  sunt cuprinsă de un fior ce-mi străbate firea, mi-e frică, nu vreau să cobor.  David mă privește călduros și mă prinde de mână.

-Ai încredere în mine?

-Nu am motive să nu te cred.

Coborând din tramvai observ o imagine înfiorătoare: o briză de răcoarea străbătea pustietatea nocturnă și mașinile se pierdeau în negura nopții, totul pare a fi desprins dintr-un film de  groază al cărui protagonist sunt eu.

-Trebuie să găsim mașina, cheile sunt la tine?

-Așteaptă un pic. Le-am găsit. Cum recunoaștem mașina?

-Simplu.

David apasă pe declanșatorul de la cheie și deodată se aude un sunet ce provine din spatele unei grămezi de mașini.

-Simplu, nu?

Acesta se uită mulțumit la mine și pornește spre locul de unde s-a produs sunetul respectiv.  Ajunși la mașină am avut impresia că aceasta ne aștepta de mult timp. Deschid portiera și încep a căuta în ea, torpedou, sub scaune, dar nu găsesc nimic.

-David! Nu am găsit nimic! Ai căutat în portbagaj?

-Da! Nici acolo nu e nimic! Ai găsit documentele?

Sigur! Documentele...unde ar putea fi?

-Parasolar!

Mi-am ridicat privirea spre acesta, am pus mâna înăuntru și am dat de o mapă. Era mapa cu documente. Deschizând-o, rămân uimită de faptul că mașina este înmatriculată pe numele meu de o săptămână și observ că este specificată și adresa proprietarului, adică eu.

-David, cunoști strada Hlicea?

-Cred că da, de ce mă întrebi?

-Am găsit documentele mașinii care este înscrisă pe numele meu, este specificată și adresa, acolo trebuie să ne pornim!